La revedere, Iași!
Cum se simte? DOR. Dor se simte și încă nu am plecat bine. Încă zburăm deasupra Iașului. În căști se aude “Wings” de la Mindblow. ”
Iubesc și sunt iubire. Mereu am fost și nu mi-am dat seama, poate pentru că în jurul meu a fost lipsă de ea.
Mă simt că și cum am fost pusă în mijlocul unei mulțîmi de oameni, eu, claustrofobă și introvertită. Mult timp am crezut că scopul era să stau acolo pentru că acolo îmi este locul. Dar am început să dau din coate, să mai fac un pas la stangă, altul înainte, și tot așa, până am văzut ieșirea din arenă. Și recent am ieșit. Acum respir și am spațiu. Sunt calm și căldură. Nu panică și frică. Sunt dragoste și răbdare. Nu supraviețuire și reacție. Acum știu că mă pot întoarce în arenă oricând îmi doresc să fiu printre oameni, și mai știu și că pot alege lângă care oameni să stau. Iar apoi mai știu și că oricând doresc, pot ieși din arenă, și mă pot așeza pe pajiște, singură sau cu ai mei oameni. Am alegerea asta. Și ce frumos este că le pot spune și celor din arenă că există o realitate și înafara ei, iar cei care doresc, mă pot urma, să le arăt calea spre intrare. Pentru ceilalți care nu cred, cărora le este frică de necunoscut, sau care s-au atașat prea mult de locul în care au fost plantați, nestiind că de fapt este o iluzie, e perfect okay să rămână acolo. De fapt, am observat că majoriatea decid să rămână acolo. Unii își fac loc până la poartă și când realizează de fapt că sunt pe punctul de a intra, sunt copleșiți de emoții și decid să se întoarcă la locul lor de confort, în zgomot, în distracții, în dependențe. Și asta e okay. Orice un om alege să fac este perfect.
Adevărul este că nici eu nu am intrat din prima. Cu cât mă apropii mai mult de intrare, cu atât mai puțini oameni sunt, și cu atât se face mai liniște. Și când se face liniște, mă pot auzi; pe mine, pe cei care m-au crescut, pe cei cărora le-am făcut bine sau nu, pe oamenii de la biserică, pe învățătorii, profesorii, colegii mei, și cam tot ceea ce creierul și corpul meu au vrut să țină minte. Abia în acea liniște pot auzi. Dar nu e destul să aud. Mai apoi am responsabilitatea de a face curat în ceea ce aud și în felul în care am auzit. Pentru că, ieșind din arena, am descoperit că îmi pot crea propria realitate. Doar că de multe ori, nu mi-am creat-o spre binele meu suprem, pentru că nu am făcut întăi curat în gândurile care apăreau la suprafață atunci că mă îndepărtam de zgomot.
